Lacul Titicaca: Insula Taquile si insulele plutitoare Uros

Scris de | Peru, Ture pe Munte, Vacanțe

Comunitati andine izolate, de un farmec aparte

Situat la o altitudine record de 3810 m, în podișul Altiplano, lacul Titicaca este cel mai înalt lac navigabil pentru vase de mare tonaj din lume.

Este în același timp, cel mai mare lac din America de Sud, având o suprafata de 8372 Kmp.

Pentru a vizita această minune a naturii, trebuie să ajungeti la Puno. Orașul este capitala regiunii cu același nume și este un oraș-port situat chiar pe malul lacului Titicaca. Se află în „Top 5 – Cele mai înalte orașe din lume”, pe poziția a 4-a, cu o altitudine de 3830 de metri.

Am plecat spre Puno din Lima, dis de dimineață, cu un avion al companiei locale LATAM. Zborul durează cam o ora și jumătate și, deoarece în Puno nu există aeroport, am aterizat la Juliaca, un orașel situat la vreo 40 de km distanță de Puno. De acolo, cu un microbuz închiriat, am ajuns în vreo ora la hotelul ce urma să ne găzduiască pe durata șederii noastre în regiune.

Trebuie spus că, în ciuda așteptărilor, zborul a decurs făra probleme, într-o aeronava Airbus moderna, iar personalul de bord a fost foarte săritor.

Răul de altitudine

Nimeni și nimic nu te poate pregăti pentru șocul cauzat de altitudine!

Pentru noi, urcați în mai puțin de 2 ore de la nivelul marii la 3800 m altitudine, șocul a fost cu atât mai puternic!

Prima senzație dupa ce cobori din avion, este că ceva nu este în regula cu tine. Parcă o greutate iți apasă pe frunte, iar reacțiile iți sunt brusc întârziate.

De la organism la organism apoi, reacțiile sunt diferite. De exemplu Corinei, i s-a făcut greață de cum a pus piciorul pe pământ. Alții au acuzat dureri de stomac.

Singurul lucru comun la aproape toată lumea, a fost însă durerea sâcâitoare de cap, care se instalează aproape permanent. Este ca și cum un clește te ține permanent strâns de ceafă sau de frunte și nu vrea să-ți dea pace. Printr-o stare de mahmureală aproape permanentă organismul iți spune că ceva nu este în regulă.

Peste toate astea, evident cel puțin în prima zi, ai tendința de a gâfâi aproape permanent. Pentru cel mai mic efort, fie și acela de a vorbi, la un moment dat trebuie sa te întrerupi și să respiri din plin de vreo câteva ori pentru a putea continua.

Lipsa de oxigen și presiunea scăzută iți poate cauza și scurte perioade de confuzie. Ne-am amuzat de exemplu cu ghidul noastru din România, care încurca mereu stânga cu dreapta atunci cand dorea sa ne arate ceva pe fereastră in timpul transferului de la aeroport.

Abia acum am observat un amănunt interesant: în toate hotelurile și mijloacele de transport autorizate pentru turiști, în Peru există tuburi de oxigen. Sunt colorate cu verde și sunt disponibile gratuit, în caz ca ți se face rău și nu mai poți respira.

Primele impresii

Regiunea Puno, este probabil una dintre regiunile cele mai lipsite de resurse din Peru. Deși ne așteptam la condiții vitrege de trai, am sperat ca măcar în localitațile mai mari situatia să fie mai bună. Din păcate nu este cazul cu Juliaca și nici cu Puno.

Ambele localități, orașe cu 120.000 și respectiv 250.000 de locuitori, au un aspect deprimant, lipsit de strălucire, cu cele mai multe străzi neasfaltate, lipsite de canalizare și desfundate, pline de bălți și de nămol roșiatic.

Ceea ce te frapeaza cel mai mult, accentuând atmosfera cenușie și închisă, este faptul că poți număra pe degete casele din oraș care au fațadele finisate. Marea majoritate a clădirilor sunt practic neterminate și netencuite. Ultimul etaj este lăsat nefinalizat, fără acoperiș, pentru ca proprietarii să evite plata impozitelor pe clădiri.

Construcțiile sunt amplasate haotic, fără o organizare anume. Pe fațada acestora, printre grafitti-urile electorale, observi amanunte amețitoare. De exemplu pe o clădire dărăpănată stă scris: Universidad Nacional del Altiplano și căutând pe internet aflu cu stupoare că este una foarte veche, înființată pe la 1856!!!

Semnele sărăciei și ale corupției sunt peste tot. De exemplu ghidul nostru local, un puști de vreo 19 ani ce a turuit tot drumul pana la hotel într-o engleză relativă, ne-a explicat că cea mai importantă îndeletnicire a localnicilor, în afara agriculturii și a consumului de Pisco, este contrabanda.

Aceasta este aproape o mândrie pentru localnici și se desfășoară la granița cu Bolivia, pentru orice produs care poate fi vândut, de la gaz la produse de prima necesitate.

Desi guvernul încearcă să limiteze fenomenul amplasând puncte de control pe șosea din loc în loc, contrabanda peste lacul Titicaca este imposibil de controlat, datorita dimensiunilor enorme ale acestuia.

Ne-am cazat la hotelul Taypikala Lago din localitatea Chucuito, la vreo 20 de minute distanță de Puno și având în vedere condițiile de trai din oras, hotelul a fost excelent și îl recomand călduros. Pe lângă poziția excelentă, chiar pe malul lacului Titicaca, hotelul se laudă și cu o excelenta bucătărie peruana și internațională.

Pe durata zilei am încercat fiecare să ne adaptăm cum am putut mai bine la altitudine.

Am consumat cantități impresionante de Nurofen, am folosit toate leacurile băbești de pe internet, am mestecat frunze de coca, dar până la urmă n-ai ce face și nu poți grăbi lucrurile. Trebuie să lași timp organismului să se adapteze la altitudine!

Așadar, dupa o noapte în care ne-am trezit din ora în ora, cu senzația acută că am uitat să respirăm, ne-am pregătit cum am putut mai bine pentru excursia pe lacul Titicaca.

Insula Taquile

Am plecat de la hotel cu un microbuz care ne-a dus până în portul din Puno. Acolo, ne-am îmbarcat pe una din multele șalupe rapide, destinate turiștilor care doresc să viziteze comunitățile de pe lac.

Fiecare astfel de șalupă ce operează turul lacului, beneficiază de câte un ghid local, care conduce turiștii pe insule și oferă toate explicațiile necesare pentru a înțelege ritualurile complicate ale acestor comunități izolate.

Prima oprire, după o călătorie de aproximativ o ora și jumătate pe lac, a fost pe insula Taquile, la vreo 40 de km distanță în larg de Puno.

Nu întâmplător, turul lacului Titicaca include această insulă deosebită. Trăind relativ izolată de populațiile de pe țărmurile lacului, comunitatea de aici și-a păstrat aproape neatinse obiceiurile, ce pot fi trasate în trecut, până hăt, pe vremea incasilor.

Insula este locuita astăzi de aproximativ 2500 de persoane, ce vorbesc limba quechua, împărțite în cinci comunități și nu plătesc nici un fel de taxe statului Peru. Insula face parte din patrimoniul Unesco, fiind astfel protejată.

Toate terenurile de pe insulă aparțin locuitorilor, iar aceștia nu au voie să le vândă unor persoane din afară.

Veți întreba – cine a introdus aceste reguli?

Ei bine chiar membrii comunității, organizați într-un sistem extrem de democratic au stabilit între multe altele și acest cod, pe care îl respecta voluntar.

Fiecare din cele cinci comune, să le spunem așa, are câte cinci conducători, ce sunt aleși democratic, în piața centrala, prin vot liber, în fiecare an.

Un conducător poate fi ales de maximum patru ori și doar după ce împlinește 30 de ani, spre a avea timp să își întemeieze o familie, să dea piept cu greutățile vieții.

Toți locuitorii își exprimă în mod public votul, iar alegerile nu durează mai mult de una – două ore, deoarece toata lumea cunoaște pe toată lumea, iar oamenii vrednici sunt cunoscuți pe toată insula.

Dintre cei cinci, primii doi au rolurile cele mai importante, sunt un fel de „președinte” și „vicepreședinte” și de aceea, de îndată ce au fost aleși, poartă pălării negre în locul căciulilor tricotate, spre a putea fi identificați de departe.

Rostul lor principal este acela de a bate insula în lung și lat și de a îngriji terasele agricole, prezente peste tot pe insulă, ce sunt folosite și astăzi, ca pe vremea incasilor. De asemenea au datoria de a mobiliza comunitatea atunci cand sunt necesare lucrări în folosul tuturor.

Pe insulă toți locuitorii sunt egali și se ajută reciproc, ori de cate ori au nevoie, dupa principiul „azi la mine, mâine la tine”.

Portul lor, extrem de colorat, este încărcat de semnificații.

Bunăoară, femeile nemăritate, poartă fuste colorate viu, cu roșu, portocaliu sau galben. Cele măritate au fuste negre, maro sau verzi. Se poartă în general cam 5 fuste una peste alta, dar la petreceri se poate ajunge și la douazeci și cinci!!

Pe cap femeile poartă un fel de „pătură” neagră, ce le acoperă jumătate din corp și are în primul rând un rol utilitar. Aici ele cară diverse greutăți, de la propriul copil la produse agricole. În medie o femeie adultă duce în spate și pe cap în acest mod, cam 30 de kilograme.

Atașate la pătura cu pricina (daca n-ar fi atât de groasă, i-ai putea spune batic), sunt trei pampoane multicolore, intens colorate.

La fetele nemăritate, pamponul principal este foarte mare și greu, deoarece conține în interior o piatră!!!. Ele îl folosesc ca armă de descurajare a baieților prea îndrăzneți, care nu le dau pace.

Toate femeile care au trecut pe langa noi, fie că aveau ceva în spinare fie că nu, torceau încontinuu lână. Țin fusul cu o mână în jos, aproape de pământ și indiferent ce fac, acesta se învârte mereu, înfășurând lâna toarsă.

Și bărbații au un port popular și obiceiuri aparte.

Toți bărbații de pe insulă sunt obligați să învețe să croșeteze, încă de la vârsta de 6 ani. Apoi cam asta fac, mai toata viața, de câte ori se așează undeva. În sat e rușine să stai și să nu faci nimic!

Pe măsura ce cresc, ei se perfecționează și pe la adolescență își croșetează prima căciulă. Aceasta are doar două culori: alb și roșu. Astfel, atât o fată nemăritată cât și un băiat neînsurat sunt rapid reperați de la distanță de ceilalți membri ai comunității după codul culorilor.

Când doresc să formeze o familie, la fete, în jur de 16 ani iar la băieți pe la 18, intervine un ceremonial de curtare extrem de laborios. Fiecare poartă la brâu câte o bucată de oglindă pe care băiatul o folosește pentru a-i face semne unei fete că o place, de la distanță.

Dacă acesteia îi place de el, răspunde în același fel și cei doi intră în vorbă. De nu, ați reținut, se ajunge la folosirea pietrei din pampon!

Fata cere tânărului caciula de pe cap, pe care acesta a fost obligat să și-o croșeteze singur și o duce familiei ei pentru „examinare”. Daca este croșetată neîngrijit sau în grabă, băiatul este refuzat, semn ca nu e un om de ispravă.

Testul suprem al unei căciuli pentru însurătoare este umplerea ei cu apă. Cu cât apa rămâne mai mult timp în căciulă cu atât băiatul este mai meticulos și mai de ispravă, fiind mai potrivit de soț.

Dupa ce se însoară, bărbații schimbă culoarea căciulilor, acestea având de acum culorile roșu și negru.

Pe lângă tors, femeile țes diverse cingători sau covoare, direct pe pământ sau agățând războiul de un copac sau de picioare, folosind o tehnică arhaică, moștenită de la incași.

În întreaga comunitate nu este permis să nu muncești. Cine nu muncește nu primește de mâncare!

Principala activitate a locuitorilor este cultivarea pământului și creșterea oilor. Pe insulă nu există nici un câine, nu există lame, cai sau alte animale de povară. Totul se poartă în spate, atât la deal cât și la vale (desigur nu i-am vazut gâfâind defel).

Un bărbat însurat poate căra până la 60 de Kg în spate. Pentru a face acest lucru, soția sa îi împletește o cingătoare specială, din lână în care amestecă părul propriu.

Am uitat să vă spun că femeile își lasă părul netuns și îl împletesc în niște cozi uriașe ce ajung și până la pământ, așa încât material există din plin!

Pe insulă nu există criminalitate sau probleme sociale. Femeile și bărbații se căsătoresc din dragoste.

Din când în când însă, bărbații se mai iau la ceartă din diverse motive, ceartă care poate degenera în bătaie. Atunci intervine „vicepresedintele” cum ar fi.

V-am spus că primii doi șefi ai ficărei comunități sunt importanți. Din aceștia, unul are datoria de a fi judecătorul și cel care aplică corecția.

Prin urmare cei găsiți vinovați de comunitate de provocarea vreunui scandal sau tulburarea celorlalți, sunt biciuiți în public în piața centrală. Este singura pedeapsă aplicată pe insula, și se întâmplă extrem de rar.

Prezentarea obicieiurilor și a diverselor tehnici de croșetat și țesut, s-a încheiat cu un dans tradițional, la care au luat parte atat membrii familiei care ne-a primit, cât și câțiva vecini. Iată o înregistrare în continuare cu acest dans.

Mărturisesc sincer că mi-a plăcut vizita pe insula Taquile, dar m-a încercat și o ușoară nostalgie.

Nu m-am putut opri să nu mă gândesc că probabil cam așa stăteau lucrurile și pe la noi în urmă cu 40-50 de ani în satele izolate din Apuseni.

Tăvălugul progresului și al modernizării, nu iartă însă pe nimeni. Probabil că, asemeni moților nostri și această populație andină deosebită, împreună cu întregul ei cod complicat de comportament, va dispărea treptat pe măsură ce tinerii părăsesc insula.

După o scurtă pauză de respiro, pe o superbă plajă cu nisip fin, ne-am urcat din nou pe șalupa rapidă pentru o vizită scurtă pe peninsula Capachica.

Orice tur pe lacul Titicaca include și un prânz servit tradițional. Asta înseamnă, dintr-un cuptor format din pietre încinse îngropate în pământ. Un astfel de prânz ne aștepta și pe noi pe țărm.

În general populațiile andine se hrănesc cu produse simple, neprocesate, al căror gust este îmbogațit doar de mirodenii locale.

Nelipsit este cartoful copt, porumbul cu bob mare, fasolea păstăi coaptă pe jar și desigur lângă lac, peștele.

Toate aceste produse sunt așezate într-o groapă, pe pietre încinse de jar, apoi sunt acoperite cu ierburi și cu încă un strat de pământ.

Se formeaza astfel un cuptor natural, unde în cam 30-40 de minute se gătește tot.

Sigur, întreg aranjamentul durează ceva timp, dar la sosirea noastră totul era deja pregătit, iar dupa ce un „șaman” local a binecuvântat mâncarea, ne-am asezat la masă.

Insulele plutitoare ale comunității Uros

Partea finala a turului de lac, include o vizită într-una din insulele plutitoare locuite de comunitatea Uros.

Această comunitate, ce numără azi doar câteva sute de persoane, trăiește în aceste condiții de aproape 600 de ani. Ei fac parte din poporul războinic Aymara, cucerit de incași.

Se spune că ultimii reprezentanți ai acestei populații, s-au retras din calea regelui Inka pe malul lacului Titicaca și s-au aruncat în apă, ascunzându-se printre trestii.

Razboinicii incași i-au vazut, dar considerându-i inofensivi, le-au zis Uros, ce în traducere din limba quechua ar însemna „oamenii timizi sau temători” si i-au lăsat în pace.

Astfel aceste populații au rămas pe lac, construindu-și treptat insule plutitoare pe care să trăiască departe de mal.

Insulele sunt construite din totora, o trestie ce crește din abundență pe malul peruan al lacului Titicaca si nu sunt foarte mari. Au cam 25-30 de metri lungime și lațime.

Durata de viață a unei insule este de maxim 30 de ani, ea trebuind întreținută permanent prin adăugarea de trestie tăiată deasupra.

Condițiile de viață sunt extrem de precare. De aceea, speranța de viață pe aceste insule este de maxim 65 de ani.

Singurul confort este dat de cele câteva panouri solare oferite de diverse asociații de binefacere, care le asigură iluminatul și alimentarea pentru un biet televizor portabil.

Șeful familiei ne-a invitat la o plimbare cu barca tradițională din trestie răsucită iar ceilalți membri ai clanului ne-au îmbiat să cumpărăm produsele manufacturate de ei.

Turul de lac se încheie de regulă în jurul orei 16:00, în portul din Puno, de unde te așteaptă microbuzele pentru transportul la hotel.

Concluzii și recomandări

Regiunea lacului Titicaca este interesantă în special pentru comunitățile izolate care trăiesc aici. Prin urmare, este indicat să îl vizitați într-un cadru organizat, cu un ghid care să vă explice detaliile fiecărei culturi.

Altfel, sincer, din punctul de vedere al reliefului nu este neaparăt ceva extraordinar sau pe care să nu îl fi văzut în altă parte.

Singurul lucru care diferențiază acest lac de altele, pe lângă dimensiuni, este desigur altitudinea de peste 3800m și microclimatul creat aici datorită prezenței acestei mase imense de apă dulce.

Vremea pe lac, ca și cea din podișul Altiplano este foarte schimbătoare. În timpul unei zile poți asista la schimbări rapide, de la temperaturi de 28-30 de grade și un soare strălucitor, la fulgi de zăpadă sau vijelii cu tunete și fulgere care coboară temperatura până aproape de înghet.

Daca vremea se strică în timpul excursiei, pe lac se formează valuri destul de mari, care, combinate cu mișcarea șalupei rapide crează o senzație de rău celor sensibili la așa ceva. Deci nu-i o idee rea să aveți o pungă la voi, în rucsac și să vă căutați locuri în partea din față a șalupei.

Datorită altitudinii și a aerului rarefiat, soarele arde foarte tare, chiar daca nu e strălucitor. Prin urmare cumpărati cu încredere de la comercianții locali pălării cu protecție la față, ceafă și urechi, deoarece acestea sunt primele afectate. Nu e o idee rea să folosiți soluții de protecție solară cu factor ridicat pentru a limita arsurile.

Îmbracați-vă cu mai multe straturi de haine, din care cel exterior trebuie sa fie musai împotriva ploii. Dacă vremea se încălzește vă puteți dezbrăca, iar când se răcește mai puneți ceva pe voi și gata.

Luați în picioare bocanci sau echipament de trekking. De multe ori solul este ud și alunecos, iar insulele plutitoare mustesc câteodată de apă, așa încât vă puteți uda la picioare fără încălțămintea adecvată.

Deși orice tur asigură masa tradițională de prânz, să nu vă imaginați că este mare lucru de capul ei. Cele câteva produse indigene servite nu prea iți ajung nici pe o măsea, așa încât nu-i o idee rea să luați cu voi ceva merinde sau fructe, ori vreun baton proteic.

Ca o concluzie generală, trebuie sa remarc faptul că în ciuda sărăciei localnicilor, în Peru, infrastructura turistica este excelent organizată.

Nu exista nici un moment de întârziere sau de așteptare, totul se desfășoară dupa un program, fiecare transfer se face imediat, iar autobuzele așteaptă să preia turiștii de îndată ce aceștia pun piciorul pe mal.

Noi am stat la un hotel puțin mai răsărit probabil, dar în general operatorii din hoteluri sunt foarte serviabili și te ajută de îndată ce le ceri ajutorul.

La recepție există lânga fotolii tuburi mari cu oxigen, astfel încât, cei care nu se adaptează ușor la altitudine, pot să se așeze oricând și să mai tragă câteva guri de aer până își revin.

Legat de această problemă, a lipsei de oxigen, există o prejudecată, anume ca nu e bine să folosești tuburile pentru a te adapta mai repede. Nu este adevarat!

Dacă vă e rău, vi se răcesc extremitățile corpului, simțiți o durere în capul pieptului, tușiți sau aveți frisoane, ori grețuri, nu ezitați să apelați la tuburile cu oxigen.

În 5 minute vă reveniți imediat, scoateți organismul din criză și îl lăsați să se adapteze apoi singur la altitudine. Indiferent cum ați face, adaptarea tot cam 3 zile durează.

Evitați însă zona Titicaca daca suferiți de inimă sau de probleme respiratorii. Altitudinea de peste 3800m din Altiplano nu e pentru voi. Mai bine alegeți alte obiective din Peru, situate sub limita de 3200 metri, altitudine mult mai ușor de tolerat de oricine.

Daca ți-a plăcut, partajează articolul cu prietenii tăi!

Ultima modificare: 12 mai 2019

Comentează articolul